ZBORUL LA “FEMININ”[1]
Se spune că Poezia nu
trădează niciodată sexul autorului ei. De multă vreme mă conving că nici zborul
mecanic nu poate fi etichetat ca „masculin” sau „feminin”, pentru că aeronavele
au un singur manual de pilotaj, pe care toţi aviatorii şi-l însuşesc, pentru
a-l aplica la fel. Şi totuşi … pasagerii încă mai au o strângere de inimă când
află că avionul cu care călătoresc are un echipaj de cabină feminin. O fi,
oarecum, jignitor pentru fetele de la manşă, pentru că ar putea însemna neîncredere,
dar nu am auzit ca cineva să renunţe la zbor în aceste condiţii. Dar dacă acei
pasageri ar citi cartea lui Sorin Turturică ar face cerere la conducerea
companiilor aeriene ca toate aeronavele să fie zburate de fete. Pentru că şi-ar
da seama că ele nu sunt numai frumoase şi elegante în uniformele lor, ci şi
nişte fiinţe mai curajoase decât bărbaţii care fac aceeaşi meserie … şi mult
mai perseverente.
Eroinele cărţii noastre,
de la „pioniera” Yvonne Cămărăşescu şi până la zburătoarele Escadrilei Albe, au
fost nevoite să învingă nu numai propriile temeri, ci şi, mai ales,
prejudecăţile unei societăţi care rezerva femeii numai locul de gospodină. Şi
astfel, cărţile de istorie a aviaţiei s-au îmbogăţit cu numele unor
personalităţi exemplare, ca Smaranda Brăescu, Marina Ştirbey, Mariana Drăgescu,
Irina Burnaia, Virginia Duţescu, Nadia Russo, Ioana Cantacuzino, Virginia
Thomas, Maria Mateşan sau Elena Caragiani, nişte oameni ca toţi oamenii – dar
ca toţi oamenii care zboară.
„Aviatoarele Romaniei …”
nu este prima carte care povesteşte viaţa şi aventurile zburătoarelor noastre.
Au mai scris Vasile Firoiu, Constantin Gheorghiu, Daniel Focşa, Cornel Marandiuc cărţi şi
articole despre acele fete înaripate. Fiecare lucrare îşi are valoarea ei,
desigur, fiind bazată pe cercetări efectuate într-un anumit moment istoric şi
într-o anumită direcţie. Autorii citaţi mai sus au descris anumite momente,
recorduri, acţiuni, misiuni, reacţii, făcând cunoscute celor interesaţi nişte
biografii care … se opresc acolo unde începea cenzura unei epoci. Sorin
Turturică reuşit să desfacă acel lacăt pe care unii nici nu l-au bănuit,
căutând amănunte din viaţa aviatoarelor în arhivele serviciilor secrete inter –
şi postbelice. Şi astfel se completează descrierea acestor personalităţi, care
se dovedesc a fi nu numai nişte fete curajoase, care au realizat atâtea pentru
poporul lor prin doborârea de recorduri sau prin executarea de misiuni de
luptă, ci şi nişte femei slabe, care izbucnesc în plâns când se văd refuzate de
orgolioşii bărbaţi (cu grade mari în armată sau cu poziţii înalte în ierarhia
politică), care mor de frica represaliilor şi semnează angajamente (pe care nu
le respectă niciodată) cu anumite servicii ca să îşi pună la adăpost familia şi
prietenii (devendindu-se, până la urmă, puternice!), care dau dovadă de
cochetărie sau tiranie specifică reprezentantelor sexului frumos atunci când
vor să învingă obstacolele ridicate de bărbaţi, sau care îşi arată latura
sensibilă, de iubite, soţii şi mame, caracteristică greu de ghicit la
aviatoarele care strâng în mână, cu putere şi măiestrie, manşa avionului.
Domnul Sorin Turturică
aduce în faţa cititorului amănunte necunoscute până acum, aşa cum menţionează,
pe coperta a patra a volumului, cunoscutul istoric de aviaţiei profesor doctor
Valeriu Avram. Discutăm aici exact despre acele detalii care demonstrează că
Smaranda Brăescu era femeie, nu băieţoi cum am crede atunci când viaţa ei este
redusă la cifrele celor două fabuloase recorduri mondiale. Că Irina Burnaia era
o teleormăneancă aprigă, care a devenit aviator pentru că aşa a vrut ea să
arate ce poate, care şi-a manifestat, apoi, forţa nu doar ca pilot, ci şi ca
femeie cochetă, cu „papuc” dur, dar şi ca mamă a unui băieţel dotat
intelectual, pe care l-a educat pentru a rezista societăţii din ţările străine
unde i-au dus vicisitudinile vieţii. Mai aflăm că vitezele aviatoare ale
Escadrilei Albe ştiau să îşi manifeste feminitatea chiar şi pe front, folosind,
între două misiuni, oglinda şi cosmeticele, dar şi ştergându-şi, fără să se
ascundă, lacrimile, când simţeau că ajung la limita rezistenţei fizice şi
psihice. Sau, aceleaşi fete-piloţi de război, obligate să rămână la sol după
încheierea campaniilor şi venirea comuniştilor la putere, şantajate şi
înspăimântate de securişti, încarcerate ele şi familiile lor, cedează
presiunilor şi semnează angajamente, dar, nefăcându-şi datoria de informatoare,
sunt abandonate de poliţia secretă.
Cercetătorul recunoaşte că
studiul nu este încheiat încă. Are dreptate, informaţii inedite mai pot apărea,
nimeni nu poate ghici de unde sare iepurele. Doar şi el a găsit amănunte noi în
surse încă necercetate până acum, chiar după săpături intense executate de
atâţia curioşi. Acum zece ani, despre Irina Burnaia se ştia doar că a zburat,
cu Petre Ivanovici, până la
Entebe (sursa informaţiei fiind, mai ales, propria-i carte de
memorii). Azi aflăm că după căderea lui Ivanovici a avut aventuri şi căsnicii,
dar, culmea, tot nu ştim data exactă şi locul naşterii ei, şi nici nu suntem
siguri de ce şi-a ales pseudonimul „Burnaia”. Poate un istoric norocos va găsi
documentul necesar sau, poate, un cercetător amator de la Ciurari sau Turnu Măgurele,
va afla informaţii certe, incitat fiind să le caute şi prin lectura cărţii de
faţă.
Aş mai spune că volumul nu
închide subiectul şi pentru că pe cerul României continuă să zboare fete. Şi,
culmea, lumea continuă să se mire când află că acolo, sus, în avionul de
acrobaţie, militar de luptă sau de transport, sau comercial, pilotează o
femeie. Nu e locul aici să facem o listă, dar putem să spunem că dacă azi
ziariştii care caută senzaţionalul scriu despre o fată care zboară avionul
supersonic este şi pentru că, încă din 1909, fetele şi femeile priveau România
de sus.
Acum mai mulţi ani, Sorin
Turturică mi-a spus că are, ca obiectiv, redactarea unei noi (şi altfel de)
istorii a aviaţiei române. O serie de lucrări accesibile tuturor (are dreptate,
nu numai iubitorii aviaţiei trebuie să ştie cine sunt românii din acest
domeniu), scrise într-un stil uşor de citit şi de receptat, în care informaţia
să fie exactă, dar şi interesantă pentru toţi. „Aviatoarele …” este o carte de
acest gen. Reproduce şi comentează documente de arhivă, dar nu elimină anecdotica
şi nu evită tonul ironic, ceea ce face textul mai uşor de citit şi mai atractiv
pentru nespecialişti. Adaugă un album de fotografii, multe din ele notorii,
reprezentând imagini ale aviatoarelor sau anturajului lor, dar şi poze absolut
inedite, extrase din arhiva CNSAS, inclusiv o poză cu ţigări „Irina Burnaia” –
care spune multe despre personalitatea respectivei zburătoare.
Ȋn concluzie, o carte care
trebuie citită de toţi cei interesaţi de istorie, de senzaţional, de eroism, de
aventuri, de dragoste. Adică de toate categoriile de cititori.
[1] Sorin Turturică, Aviatoarele României – Din înaltul cerului în beciurile Securităţii,
Bucureşti, Editura Militară, 2013
