PLEDOARIE PENTRU PACE

CRONICĂ DE CARTE

PLEDOARIE PENTRU PACE[1]

         

Înainte de a îndemna pe cineva să deschidă cărţile de aviaţie ale lui Cornel Marandiuc, ar trebui, poate, să avertizăm: Atenţie, pericol de contaminare! O spun din proprie experienţă. Citind remarcabilele studii de istorie a aviaţiei militare române, m-am îmbolnăvit, aşa cum mi se spune mereu, de aviaţie.

Şi cum aş fi putut evita riscul, dacă parcurgând aceste lucrări am descoperit o lume extraordinară, aceea a icarilor înarmaţi care au luptat pentru ţara lor, neaşteptând (şi neprimind) din partea ei nici o răsplată (decât decoraţii, pe câmpul de luptă, anulate şi acelea de către regimul comunist). 

Cea de-a doua carte a ciclului “Cu tunurile de bord prin trei anotimpuri” este dedicată aviatorilor asaltişti, membrii temutului Grup 8 Asalt (Asalt – Picaj după septembrie 1944), care au luptat pe cele trei fronturi ale Războiului Mondial. Grupul a fost constituit în vara lui 1943, în inima Rusiei, a fost echipat cu noul avion Henschel 129 B şi încadrat cu aviatori proveniţi, majoritatea, de la vânătoare. Într-un timp scurt, aceştia au fost nevoiţi să înveţe o meserie nouă, un nou tip de misiuni.

Apărut din necesitatea de a susţine din aer trupele terestre, asaltul are misiunea de a ataca, cu bombe, tunuri şi mitraliere de bord, de la foarte mică altitudine, uneori de la numai câţiva metri, obiective de la sol: trupe, blindate, autovehicule, trenuri, căi de comunicaţii. Pentru aceasta, piloţii au urmat un antrenament specific, incluzând atât trecerea pe noul bimotor, cât şi bombardări şi trageri de mare precizie (matematică). Pe baza unor documente – de la ordine de front la citări în discursuri oficiale, de la reportaje la însemnări, sau la scrisori ale foştilor aviatori – scriitorul reconstituie atmosfera din cadrul Grupului 8, surprinde starea de spirit a combatanţilor, relaţiile dintre toţi componenţii unităţii, de la comandant la ultimul servant, în care gradul militar se şterge în favoarea camaraderiei, idealul lor patriotic, spiritul lor de sacrificiu. Cititorul decolează alături de aviatori, simte aceleaşi emoţii ca şi ei în focul luptei, atunci când în faţa avionului în zbor la rasul solului explodează proiectilele antiaerienei sau se încrucişează gloanţele, ba chiar şi bolovanii cu care se apără duşmanul îngrozit şi disperat, sau încearcă, el, cititorul, aceeaşi nelinişte ca şi cei aşteaptă, pe aerodromul bază, să se întoarcă plecaţii în misiune. Dar de câte ori avioanele revenite nu au fost mai puţine decât cele plecate!

Cornel Marandiuc nu este, nici nu a fost aviator, dar, dacă nu ai şti-o, ai crede că şi-a petrecut viaţa pilotând aeronave. Cunoaşte şi descrie în amănunt manevrele necesare în fiecare clipă a misiunii, când totul merge “ceas”, dar şi când Henschel-ul este lovit, când intervin defecţiuni, mai mult sau mai puţin prevăzute la antrenamente. Cunoaşte şi descrie în amănunt şi simţămintele pilotului de război, atât în timpul executării tragerii asupra obiectivului, cât şi pe durata întoarcerii la bază, cu un avion neatins, sau cu găuri de gloanţe în fuselaj şi în planuri, cu un motor în flăcări, sau având incendiu în cabina de pilotaj. La fel de aproape se simte cititorul de aviatori şi atunci când aceştia cad, loviţi de inamic, şi sunt condamnaţi la săptămâni şi luni de spitalizare, la renunţarea la zbor.

……………………………………………………………………………

Departe de a se constitui într-o apologie a luptei nimicitoare, lucrarea lui Cornel Marandiuc este o pledoarie pentru pace. Prea multe sunt distrugerile provocate de război, suferinţele fizice şi morale, nu numai ale combatanţilor, ci şi, sau poate mai ales, ale civililor. Prea mari sunt preţurile care trebuie plătite pentru nebunia unora, ajunşi, prin slăbiciunea altora să decidă asupra destinului unei naţiuni, al omenirii. Aviatorii români s-au acoperit de glorie luptând pentru ţara lor, au merite incontestabile, dar ce bine era pentru ţară, pentru cetăţenii ei, dar şi pentru sus-numiţii aviatori, dacă nu ar fi fost nevoiţi să îşi piardă cei mai frumoşi ani ai vieţii în lupte. Dacă zborul ar fi rămas pentru ei o pasiune, un sport, cum îl visaseră Lilienthal, sau Vuia, sau fraţii Wright! Şi dacă după încheierea păcii ar fi putut să îşi continue activitatea de zburători, în loc să fie condamnaţi la închisoare politică (consideraţi fiind “duşmani ai poporului” pentru a fi luptat în est), sau să muncească pe şantiere, în uzine, în posturi neconforme cu calificarea lor. Unii dintre ei au trecut peste aceste avataruri, alţii nu au găsit puterea necesară, fiind învinşi în lupta cu viaţa …

Cărţile de aviaţie ale lui Cornel Marandiuc (“Inimi cât să cuprindă cerul patriei”, istoria din anul 1944 a grupului de vânătoare comandat de Alexandru Şerbănescu şi “Cavalerii bimotoarelor de asalt”) nu trebuie povestite. Trebuie citite, cu atenţie, cu pasiune. Trebuie trăite literă cu literă, frază cu frază, pagină cu pagină. Şi atunci lumea se va umple de bolnavi de aviaţie. O epidemie care ar avea ca efect, poate, o revigorare a sentimentului patriotic la români. Este nevoie!

MIHAI-ATHANASIE PETRESCU

Membru al ASOCIAŢIEI AVIATORILOR BRAŞOVENI

---

[1] Cornel Marandiuc, Cavalerii bimotoarelor de asalt, Bucureşti, Editura MODELISM, 2000

Orizont Aviatic la o nouă decolare

Cu câteva zile în urmă, deschizând cutia poştală, am avut marea şi extrem de plăcuta surpriză de a recunoaşte pe un plic mare, alb, scrisul unui mare prieten – al meu, dar mai ales al AVIAŢIEI, cel care mie mi-a deschis uşa spre acest domeniu, dar şi ochii, spre a putea vedea şi înţelege. Mă refer la cunoscutul scriitor arădean Cornel Marandiuc, autorul apărutei în 1985 „Inimi cât să cuprindă cerul patriei”.

Să spun că m-am bucurat e prea puţin, iar dacă folosesc cuvinte mai mari mă tem că îi lezez modestia. Totuşi, cum să nu sari în sus de bucurie când vezi că un prieten îşi aduce aminte de tine şi, mai mult decât atât, îţi dă un nou semn de prietenie?

Ca un român normal, înainte de a citi revista m-am lăudat cu ea. Eu credeam că doar o semnalez tuturor, dar, după trecerea celor două zile îmi dau seama că asta am făcut: m-am lăudat. De fapt, asta fac şi acum: mă laud cu prietenia lui Cornel Marandiuc (cel care mă apela, singura dată când ne-am întâlnit în „coliba” lui plină de relicve de aviaţie de pe strada Ghe. Doja din arad, „frate Mihai”; mă laud că Fratele Cornel şi-a revenit după o perioadă de tăcere; mă laud că sunt român şi că noi, românii, îl avem pe Marandiuc, care, la rândul lui, are despre ce să scrie. Şi mă mai laud că citind revista cu numărul 1/82/noiembrie 2011 (serie nouă) am regăsit în rândurile scrise de creatorul publicaţiei şi de ceilalţi autori nişte sentimente pe care le-am trăit şi eu, în momentul producerii evenimentelor descrise, gânduri care îmi trec şi mie prin cap revăzând nişte figuri familiare nouă. Celor care iubim aviaţia română şi pe oamenii ei.

Acest exemplar al „YR-O.Av.”, cum îl denumeşte părintele său, este un „număr special dedicat”. Dedicat, aşa cum au fost si primele 81 de numere, oamenilor cu aripi de la noi. Dar, de data asta, chenarul negru care delimitează coperta, este pentru anumiţi oameni, cei care, de trei ani încoace, nu mai citesc „Orizontul” şi nici orizontul.

Mişu (Mihai Dobre Ţone), Mugurel Uţă, Ozsda Ladislau (Laci), profesorul universitar doctor, membru al Academiei Române, Liviu Mărgitan, Doru Davidovici, Nicolae Patraulea (prin scrisul lui Liviu Mărghitan), Aurel Vlaicu (la fel), Marian Emanuel Ioniţă, ei sunt cei care ne zâmbesc din poze şi din texte de aduceri aminte.

Cel care a rămas în inima prietenilor (pe unii, cei de langă el, îi cunoştea, zburau împreună, pe ceilalţi, mult mai numerosi îi ştia, îi vedea de sus şi zbura pentru ei) Mişu este rememorat de Cornel Marandiuc şi vechiul său „tractor” Zenit cu film, dar şi colegii zburători Cristi Iorgov, Ilie Ionuţ Octav, Cătălin Porumbu, Ovidiu Petrache „Temelie”  şi George Barbu, colegi zburători ai lui şi ai tatălui său. Mugurel Uţă, paraşutist caruia viaţa i-a fost furată de un avion, este adus din nou printre noi de Ionuţ Riteş, Dan Grigore, Adrian Dumitru şi Adrian Gabriel Luca.

Un eseu surprinzător îl descrie pe „moş Craciun” Ozsda Laci, tehnicul iubitor, ca si Cornel Marandiuc, de avioane din epoca de glorie a TAROM, poate şi pentru că pentru ei, ca şi pentru mine sau alţii trecuţi de prima tinereţe Il-18 este un simbol, sau o imagine de care ne agăţăm ca sa ne convingem că am avut şi noi …

Arădeanul profesor Liviu Mărghidan, specialist în cu totul alte ramuri ale istoriei decât aviaţia, a bătut la uşa Orizontului Aviatic adus de interesul său pentru Aurel Vlaicu, şi a rămas prieten şi al revistei, şi al lui Marandiuc, dar şi al aviaţiei noastre.

Iar D. D. … Unii îl numesc Saint-Ex-ul român, Cornel Marandiuc îl numeşte simplu: „prietenul lui”. Şi îl mai numeşte, tot simplu, „Focul care trece ca o nebunie”, sau, şi mai simplu „Fulger”; ba nu: „Contrafulger”. Dar Doru Davidovici rămâne, şi pentru autorul Cornel Marandiuc, dar şi pentru cei care l-au cunoscut când zbura cu „Bătrâna Doamnă” sau îl cunosc doar acum, citindu-l, un Om, un Zburător, un Scriitor, un Prieten al Oamenilor. Iar o readucere a lui în faţa noastră e mereu necesară, pentru că nu avem destule valori ca să ne putem permite să uităm …

Tot aşa cum nu avem voie să-i uităm nici pe ceilalţi care zboară acum şi mai sus. Probabil ca Lilienthal a avut dreptate, zborul trebuie sa primească sacrificii, iar noi, cei ramaşi aici, trebuie să ne aducem aminte.

Fiind la prima re-apariţie, ne exprimăm speranţa că, aşa cum spune fratele Cornel, Orizontul va „zbura” mai lin, fără pene de motor sau tacuri inamice. Cunoscând măiestria şi iubirea lui Marandiuc pentru aviaţie şi pentru scris, suntem siguri că aşa va fi.

Cel puţin din partea mea şi a multor prieteni care s-au bucurat ca au revăzut YR-O.Av. îl asigur că are mulţi prieteni. Iar cititori … şi mai mulţi. 

Mai aproape de cer

Miercuri, 7 noiembrie 2007. Roşiorii de Vede. Crainicii de ştiri de la posturile naţionale de televiziune anunţă, aşa cum ştiu ei s-o facă, cu un permanent zâmbet atârnat de buze, căderea unui elicopter militar aici, la doi paşi, satul Ungheni. Colegii de cancelarie şi-au întrerupt brusc discuţiile, respectându-mi dorinţa de a afla mai multe. Ştiu ei că la apariţia pe ecran a unei maşini de zburat, Mihai …

Sâmbătă, 22 martie, 2008. Ungheni. Însoţit de Sorin Turturică, muzeograf la Muzeul Aviaţiei, străbat cei 50 km până la Ungheni. După programul stabilit, el urmează să îşi lanseze prima carte, MAI APROAPE DE CER, realizată împreună cu prof. Univ. Dr. Valeriu Avram. 

Am mai participat la lansări de cărţi. Ştiam că la astfel de evenimente cineva vorbeşte despre carte, despre autor, apoi autorul mulţumeşte pentru cuvintele frumoase, mai adaugă şi el câteva, semnează autografe şi gata. De data asta n-a fost aşa. Departe de a fi un eveniment monden sau literar, lansarea de la Ungheni a fost o tristă comemorare a unui aviator decolat mult prea devreme în călătoria eternă : comandorul Nicolae Bucur, « Bax », comandantul elicopterului căut la 7 noiembrie. Discuţia, care trebuia să se învârtă în jurul cărţii, s-a centrat pe personalitatea celui devenit personajul ei principal. Nici nu ar fi putut fi altfel, atâta timp cât în jurul monumentului de la Ungheni se aflau dna Silvia Bucur şi Elena, soţia şi fiica dlui comandor, dna Alexandra Craiu, soţia copilotului, lt. Ionel Craiu, camarazii lor, dar şi oameni din comună care au fost martori la prăbuşire. Nu s-a vorbit despre carte. Dl. Profesor Avram, care a scris până acum zeci de cărţi de aviaţie, de data asta, cu glasul plin de emoţie, a mărturisit ce prieten bun i-a fost cdr. Bucur. Sorin Turturică, după ce câteva zeci de minute, în maşina mea, şi-a tot construit discursuri, le-a uitat pe toate şi a spus cât de greu i-a fost să scrie despre soţul colegei lui dela Muzeu. Primarul Unghenilor, dl. Cornel Neacşu, a încercat să descreţească frunţile, deviind discuţia, dar s-a trezit povestind … ce altceva? … despre intervenţia sa şi a consătenilor lui pentru a încerca … ce? Să salveze echipajul căzut ? Să stingă incendiul ? Să limiteze dezastrul ? Nici el nu ştia, Ştia doar că fusese pus într-o situaţie cu totul specială, de către trei oameni, trei zburători, care făcuseră un act eroic, ţinând elicopterul ucigaş în aer până dincolo de case, de depozitul de azotat (evitând astfel o catastrofă mult mai mare decât cea de la Mihăileşti). 

Să mai vorbeşti de carte, de autori ? Ce să spui de cartea asta care apare în preajma datei de 1 aprilie, când comandorul Bucur trebuia să împlinească 50 de ani, dar el o citeşte din ceruri ? Să lauzi nişte autori care de abia putuseră zări, prin ceaţa lacrimilor, tastatura la care scriau ? Pentru cine să vorbeşti ? Pentru o asistenţă care cuprindea familia îndoliată şi camarazii care şi-i aminteau plini de poftă de viaţă ? Pentru fetiţa din Ungheni car i-a trimis Elenei Bucur o scrisoare de încurajare ? 

După « lansare » am vizitat locul accidentului. O uliţă strâmtă, un gard reparat de curând, câteva bucăţi din trunchiul unui pom rupt de rotorul elicopterului, două clădiri atinse de acelaşi rotor, o adâncitură provocată de coada aparatului, pământul negru de la incendiu, în ciuda stratului de pietriş aşternut, la cererea armatei, de întreprinzătorul primar şi … “Uite, aici era cabina … i-am văzut înăuntru … n-am avut cum să ne apropiem … aici a găsit Elena o bucată din telefonul celular al tatălui ei, după o lună … aici, şanţul, era plin de cherozen aprins, ia uitaţi, asta e o bucăţică de plexi, de la cabină, iar aici nişte aluminiu topit …” 

Şi mai e ceva: o troiţă, ridicată în câteva zile de ungheneni, la care ard candele şi lumânări. Chiar în prezenţa noastră au apărut două localnice care au aprins lumină la troiţă. Iar la capătul ulicioarei, un monument masiv, din marmură, de pe care ies în evidenţă chipurile zâmbitoare ale celor trei eroi. Pentru ca toţi cei care circulă pe şoseaua Roşiori – Piteşti să se oprească o clipă şi să aducă omagiu zburătorilor armatei române, care de aproape 100 de ani mor pentru ţara lor.