Orizont Aviatic la o nouă decolare

Cu câteva zile în urmă, deschizând cutia poştală, am avut marea şi extrem de plăcuta surpriză de a recunoaşte pe un plic mare, alb, scrisul unui mare prieten – al meu, dar mai ales al AVIAŢIEI, cel care mie mi-a deschis uşa spre acest domeniu, dar şi ochii, spre a putea vedea şi înţelege. Mă refer la cunoscutul scriitor arădean Cornel Marandiuc, autorul apărutei în 1985 „Inimi cât să cuprindă cerul patriei”.

Să spun că m-am bucurat e prea puţin, iar dacă folosesc cuvinte mai mari mă tem că îi lezez modestia. Totuşi, cum să nu sari în sus de bucurie când vezi că un prieten îşi aduce aminte de tine şi, mai mult decât atât, îţi dă un nou semn de prietenie?

Ca un român normal, înainte de a citi revista m-am lăudat cu ea. Eu credeam că doar o semnalez tuturor, dar, după trecerea celor două zile îmi dau seama că asta am făcut: m-am lăudat. De fapt, asta fac şi acum: mă laud cu prietenia lui Cornel Marandiuc (cel care mă apela, singura dată când ne-am întâlnit în „coliba” lui plină de relicve de aviaţie de pe strada Ghe. Doja din arad, „frate Mihai”; mă laud că Fratele Cornel şi-a revenit după o perioadă de tăcere; mă laud că sunt român şi că noi, românii, îl avem pe Marandiuc, care, la rândul lui, are despre ce să scrie. Şi mă mai laud că citind revista cu numărul 1/82/noiembrie 2011 (serie nouă) am regăsit în rândurile scrise de creatorul publicaţiei şi de ceilalţi autori nişte sentimente pe care le-am trăit şi eu, în momentul producerii evenimentelor descrise, gânduri care îmi trec şi mie prin cap revăzând nişte figuri familiare nouă. Celor care iubim aviaţia română şi pe oamenii ei.

Acest exemplar al „YR-O.Av.”, cum îl denumeşte părintele său, este un „număr special dedicat”. Dedicat, aşa cum au fost si primele 81 de numere, oamenilor cu aripi de la noi. Dar, de data asta, chenarul negru care delimitează coperta, este pentru anumiţi oameni, cei care, de trei ani încoace, nu mai citesc „Orizontul” şi nici orizontul.

Mişu (Mihai Dobre Ţone), Mugurel Uţă, Ozsda Ladislau (Laci), profesorul universitar doctor, membru al Academiei Române, Liviu Mărgitan, Doru Davidovici, Nicolae Patraulea (prin scrisul lui Liviu Mărghitan), Aurel Vlaicu (la fel), Marian Emanuel Ioniţă, ei sunt cei care ne zâmbesc din poze şi din texte de aduceri aminte.

Cel care a rămas în inima prietenilor (pe unii, cei de langă el, îi cunoştea, zburau împreună, pe ceilalţi, mult mai numerosi îi ştia, îi vedea de sus şi zbura pentru ei) Mişu este rememorat de Cornel Marandiuc şi vechiul său „tractor” Zenit cu film, dar şi colegii zburători Cristi Iorgov, Ilie Ionuţ Octav, Cătălin Porumbu, Ovidiu Petrache „Temelie”  şi George Barbu, colegi zburători ai lui şi ai tatălui său. Mugurel Uţă, paraşutist caruia viaţa i-a fost furată de un avion, este adus din nou printre noi de Ionuţ Riteş, Dan Grigore, Adrian Dumitru şi Adrian Gabriel Luca.

Un eseu surprinzător îl descrie pe „moş Craciun” Ozsda Laci, tehnicul iubitor, ca si Cornel Marandiuc, de avioane din epoca de glorie a TAROM, poate şi pentru că pentru ei, ca şi pentru mine sau alţii trecuţi de prima tinereţe Il-18 este un simbol, sau o imagine de care ne agăţăm ca sa ne convingem că am avut şi noi …

Arădeanul profesor Liviu Mărghidan, specialist în cu totul alte ramuri ale istoriei decât aviaţia, a bătut la uşa Orizontului Aviatic adus de interesul său pentru Aurel Vlaicu, şi a rămas prieten şi al revistei, şi al lui Marandiuc, dar şi al aviaţiei noastre.

Iar D. D. … Unii îl numesc Saint-Ex-ul român, Cornel Marandiuc îl numeşte simplu: „prietenul lui”. Şi îl mai numeşte, tot simplu, „Focul care trece ca o nebunie”, sau, şi mai simplu „Fulger”; ba nu: „Contrafulger”. Dar Doru Davidovici rămâne, şi pentru autorul Cornel Marandiuc, dar şi pentru cei care l-au cunoscut când zbura cu „Bătrâna Doamnă” sau îl cunosc doar acum, citindu-l, un Om, un Zburător, un Scriitor, un Prieten al Oamenilor. Iar o readucere a lui în faţa noastră e mereu necesară, pentru că nu avem destule valori ca să ne putem permite să uităm …

Tot aşa cum nu avem voie să-i uităm nici pe ceilalţi care zboară acum şi mai sus. Probabil ca Lilienthal a avut dreptate, zborul trebuie sa primească sacrificii, iar noi, cei ramaşi aici, trebuie să ne aducem aminte.

Fiind la prima re-apariţie, ne exprimăm speranţa că, aşa cum spune fratele Cornel, Orizontul va „zbura” mai lin, fără pene de motor sau tacuri inamice. Cunoscând măiestria şi iubirea lui Marandiuc pentru aviaţie şi pentru scris, suntem siguri că aşa va fi.

Cel puţin din partea mea şi a multor prieteni care s-au bucurat ca au revăzut YR-O.Av. îl asigur că are mulţi prieteni. Iar cititori … şi mai mulţi.