duminică, 4 februarie 2024

68. BIOGRAFIA UNUI AS AL AVIAŢIEI ROMÂNE DE VÂNӐTOARE: IOAN MILU de Mihai-Athanasie Petrescu

 

BIOGRAFIA UNUI AS AL AVIAŢIEI ROMÂNE DE VÂNӐTOARE: IOAN MILU[i]

                 


            Discutӑm despre o nouӑ lucrare a prietenului meu Alexandru Armӑ, un tânӑr istoric de aviaţie – tânӑr, dar deja cunoscut pentru un palmares deosbit de bogat, alcӑtuit mai ales din cӑrţi, articole şi intervenţii în media audio-video având subiecte legate de al doilea Rӑzboi Mondial.

                Probabil cӑ oricare dintre cei interesaţi, vorba unei bune prietene, “cât de cât”, de istoria Aviaţiei Române ştie despre cine este vorba. Dacӑ ai apucat sӑ citeşti mӑcar puţin despre luptӑtorii români şi activitatea lor pe frontul RM 2, numele lui Ioan Milu este foarte cunoscut. Sigur cӑ, el având un grad militar mic, ofiţer de echipaj, poate un termen destul de puţin cunoscut cititorilor contemporani (echivalent gradului de sublocotenent aviator), ar putea fi mai puţin bӑgat în seamӑ, dar dacӑ afli care îi este palmaresul victoriiilor aeriene îţi schimbi, imediat, pӑrerea: Milu a doborât 45 de avioane inamice, ceea ce îl plaseazӑ pe locul trei într-un clasament condus de faimoşii cӑpitani aviatori Constantin (Bâzu) Cantacuzino şi Alexandru Şerbӑnescu.

                Cine a fost Milu? A fost unul dintre cei mai “bӑtrâni” luptӑtori din aviaţia militarӑ a României anului 1941, adjutant aviator de 33 de ani la momentul intrӑrii ţӑrii noastre în rӑzboi (atunci când majoritatea piloţilor deveniţi faimoşi prin activitatea lor de front nu aveau încӑ 30 de ani. Braşovean de-al meu (mӑ rog, nӑscut la Dârste, dar acum Dârste e un cartier al Braşovului), ba, mai mult, Meşotist de-al meu!

                S-a luptat de mic cu greutӑţile vieţii, dar şi-a gӑsit vocaţia – aceea de zburӑtor – şi a devenit unul dintre cei mai buni. A luptat pe toate fronturile (est, apӑrarea teritoriului, vest), din prima pânӑ în ultima zi de rӑzboi, dovedind (aşa cum el însuşi menţioneazӑ în autobiografie) dârzenie, curaj şi mӑiestrie tehnicӑ şi tacticӑ, luptând cu aceeaşi convingere împotriva inamicului, indiferent dacӑ acesta era sovietic, american sau german, indiferent dacӑ acela pilota un avion relativ inferior, ca I-16, sau mult superior, ca Mustang sau Lightning, sau imens şi bine înarmat, cum au fost bombardierele americane. Mai mult, Milu nu a avut numai obiectivul de a-i învinge pe aviatorii potrivnici, ci şi pe acela de a-şi proteja, chiar salva, coechipierii (momentul salvӑrii lui Romanescu, povestit în cartea de faţӑ, din punctul de vedere al lui Milu, dar şi în alte lucrӑri, din punctul de vedere al viitorului general Mihail Romanescu “Leu”, şef al aviaţiei militare române dupӑ rӑzboi).

                Îmi amintesc de o însemnare a altui mare aviator roman, Ion Dobran, care, tânӑr şi neexperimentat sublocotenent, când soseşte pe front şi intrӑ în încadrarea Grupului 7, îi cunoaşte pe veterani şi îi numeşte “sӑlbatici”. Sigur, Dobran ştia ce palmares avea atunci Milu şi, poate, în subconştient, se compara cu acesta. El, un copil care doar auzise, de la instructorii lui, despre realitatea de pe front, îl vedea pe “bӑtrânul” ofiţer de echipaj ca pe un (cuvânt mult folosit azi) dinozaur, bine instruit, curajos şi îndemânatic, neînduplecat, înfricoşӑtor.

                Sigur, textul de faţӑ nu are ca scop rescrierea biografiei lui Milu şi nici “caracterizarea personajului”. Aici discutӑm despre o carte de istoria aviaţiei române şi despre autorul acesteia, despre mӑsura în care cartea aduce informaţie şi opinie ineditӑ.

                Despre Ioan Milu au mai apӑrut informaţii. Personal, am citit prima datӑ despre el în (bine, renunţ la epitete, le-am tot exprimat de prea multe ori în legӑturӑ cu …) cartea lui Cornel Marandiuc “Inimi cât sӑ cuprindӑ cerul patriei”. Din pӑcate, voracitatea cenzurii ceauşiste a lӑsat sӑ treacӑ pe hârtia tipӑritӑ numai o parte din ce a ştiut şi a scris “Fratele Cornel” (am discutat cu el prin 2007 despre cartea aia şi mi-a spus “Frate Mihai, nu ştii cât de mult au umblat ‘ӑia cu tӑiatul’ “ prin textul trimis la editura Dacia).

Nu l-au neglijat pe Milu nici alţi mari istorici de aviaţie, ca Vasile Tudor, Valeriu Avram sau Dan Antoniu, dar o abordare mai amplӑ a biografiei aviatorului a oferit, pentru prima oara, prietenul meu Sorin Turturicӑ în “ Din poveştile aviaţiei române” vol. 2 (vezi: https://cartideaviatie.blogspot.com/2022/02/blog-post.html). Sigur, fiecare autor a avut sursele şi curiozitӑţile proprii, iar Alexandru Armӑ a venit cu o nouӑ biografie, bazatӑ pe surse istorice obiective – documente din arhivele militare şi civile, dosarul de la CNSAS, revistele din timpul rӑzboiului, la care a adӑugat bibliografia (amplӑ) de specialitate. Menţionӑm, la alte surse, pe cele, sӑ le numim astfel, subiective, cum ar fi, în primul rând autobiografiile pe care aviatorul a fost obligat sӑ le punӑ la dispoziţia Securitӑţii (consultate de autor la CNSAS), jurnalele de front ale camarazilor lui Milu, Tudor Greceanu şi Ion Dobran, dar şi interviurile, ceva mai recente, realizate de Ion Ţarӑlungӑ, în 1980, chiar cu eroul cӑrţii, şi cele acordate Televiziunii Române de Ioan DiCesare şi Ion Dobran, piloţi de vânӑtoare care l-au cunoscut nemijlocit pe Milu.

Nu am voie sӑ neglijez, dacӑ tot vorbesc de subiectivism, cele douӑ intervenţii ale unor membri ai familiei aviatorului: doamna Laura Marcu, aceea care scrie despre bunicul ei, şi domnul Silviu Sârbu, care aduce amintiri (şi fotografii) despre unchiul sӑu. E, dupӑ pӑrerea mea, o idee bunӑ a autorului cӑrţii, pentru cӑ cele douӑ intervenţii “familiale”, care prezintӑ omul de casӑ, iubit de cӑtre cei din jur, adicӑ o laturӑ a personalitӑţii pe care, de obicei, cercetӑtorii istoriei o neglijeazӑ.

Îndrӑznesc sӑ cred, cunoscându-l pe Alexandru Armӑ, cӑ nu s-a plictisit deloc nici când s-a documentat, nici când şi-a scris cartea. Este vorba de o serie de evenimente la care a luat parte Ioan Milu atât pe front, cât şi în anii de dupӑ rӑzboi, palpitante în sine, interesante pentru un cercetӑtor şi atrӑgӑtoare pentru un cititor, fie el unul ca mine, pasionat şi cu oarece cunoştinţe prealabile, sau “neofit” (ştiu cӑ am folosit de multe ori vorba asta, am furat-o de la o prietenӑ care se considerӑ astfel şi mi-a plӑcut), mai mult sau mai puţin dornic sӑ afle şi sӑ înveţe, sau, pur şi simplu, sӑ scape de monotonia unei cӑlӑtorii cu trenul, sӑ zicem. Nici nu poate fi altfel. Şi cercetӑtorul, ca şi cititorul, empatizeazӑ cu eroul şi se bucurӑ sau se întristeazӑ odatӑ cu acesta la fiecare întâmplare sau eveniment studiat şi descris.

Discutӑm despre douӑ pӑrţi distincte ale biografiei lui Ioan Milu. Desigur, ordonat cronologic, luӑm cunoştinţӑ, dupӑ câteva pagini referitoare la anii copilӑriei şi tinereţii, de contactul lui Milu cu aviaţia şi pregӑtirea lui profesionalӑ, trecând imediat la partea culminantӑ a a activitӑţii lui, şi anume anii de rӑzboi.

Activitatea de front a lui Milu este prezentatӑ în mod tradiţional, urmând şirul evenimentelor menţionate în documentele de arhivӑ militarӑ, de multe ori având atât o relatare obiectivӑ, cât şi una subiectivӑ, sub forma rapoartelor semnate de Milu şi de camarazii lui în legӑturӑ cu luptele aeriene şi rezultatul acestora. Am remarcat intervenţia cercetӑtorului, în mai multe cazuri, atunci când raportul pilotului este colaţionat cu rapoartele inamicului şi se gӑsesc deosebiri de conţinut, cum ar fi tipul avionului doborât de cӑtre aviatorul român. Cum sӑ nu te bucuri, ca cititor, când afli cӑ eroul despre care citeşti şi pe care ai început sӑ-l îndrӑgeşti, a ieşit învingӑtor dintr-o luptӑ cu inamicul sovietic, american sau german, de multe ori mai puternic fiind mai numeros sau dotat cu avioane mai bune.

De aceea, trecând la a doua parte a biografiei lui Ioan Milu, anii de dupӑ rӑzboi, cititorul rӑmâne tentat sӑ renunţe la necesara obiectivitate, “ţinând”, în continuare, cu eroul. Sarcina cercetӑtorului este acum mult mai grea, pentru cӑ empatia normalӑ a cititorului trebuie susţinutӑ cu argumente.

Ce vreau sӑ spun: înainte de apariţia cӑrţilor celor doi tineri istorici, Turturicӑ şi Armӑ, frânturile de informaţie privind calitatea de colaborator al Securitӑţii a lui Ioan Milu au ajuns la urechile multora. Chiar şi la Braşov am discutat cu cineva cӑruia “i se luase” de “securistu’” de Milu. Da, pentru cӑ azi nimeni nu-i mai iubeşte şi nici nu se mai teme de securiştii comunişti, ba chiar din contrӑ. De acord, dar, cum spuneam, trebuie sӑ rӑmânem obiectivi, iar acurateţea documentӑrii şi scrierii este foarte importantӑ.

Din documente rezultӑ clar cӑ Milu a fost obligat sӑ “semneze” cu Securitatea, raportul celui care l-a recrutat şi folosit este cât se poate de clar. Dar în apӑrarea ofiţerului vin tot documentele CNSAS, din care rezultӑ cӑ activitatea lui Ioan Milu ca informator nu este deloc fructuoasӑ. De aceea, şeful lui operativ trage concluzia cӑ ofiţerul (Milu a avansat în ierarhia militarӑ) este o investiţie inutilӑ şi scapӑ de el cât poate de repede.

Pentru cӑ aici discutӑm despre cartea lui Alexandru Armӑ şi nu despre eroul ei, parerea mea este cӑ autorul a prezentat, ştiinţific, faptele, realitatea, iar concluzia este cӑ Milu a fost un colaborator neloial al Securitӑţii, de care poliţia politicӑ a vremii n-a ştiut cum sӑ scape.

Deci cititorul empatic nu-şi va schimba optica, nu se va întoarce împotriva eroului, ci va continua sӑ-I urmӑreascӑ evoluţia, pânӑ la momentul survolӑrii Bisericii şi Cimitirului Sfânta Treime de pe Tocile (acolo unde dorm şi unii dintre strӑmoşii mei) de cӑtre avioanele şi elicopterele de la ICA Ghimbav, în semn de omagiu pentru, atunci, fostul pilot al fabricii.

Textul lui Alex Armӑ, unul foarte dinamic, conceput într-un stil capabil sӑ atragӑ cititorii din toate categoriile la care m-am referit mai sus, este ilustrat cu o colecţie bogatӑ de fotografii, extrase din surse diferite: arhiva foto a familiei aviatorului, imagini din presӑ, din documente şi dosare. Am discutat de curând cu un editor de carte de aviaţie care mi-a spus cӑ cea mai eficientӑ metodӑ de inserare a fotografiilor intr-o carte este gruparea lor într-un album, de preferinţӑ în ultima parte a volumului. Avantajul ar fi tipӑrirea imaginilor pe o hârtie de calitate mai bunӑ, ceea ce le-ar face mai uşor (şi mai eficient) de privit. Editorul volumului în discuţie a optat pentru soluţia inserӑrii pozelor în text, iar avantajul, de data asta, e cӑ cititorul le recepteazӑ (în sens total, vede şi înţelege) mai uşor, dar cu un efort “oftalmologic” mai mare. Personal sunt adeptul acestei soluţii, pentru cӑ, astfel, randamentul imaginii mi se pare mai mare. Sigur, discuţia poate continua, cu argumente pentru ambele variante de prezentare.

Volumul lui Alexandru Armӑ este completat cu un fascicul de “Anexe”, care ne pune la dispoziţie textul celor douӑ autobiografii depuse de Ioan Milu la Securitate, ca şi al unor referate şi referinţe alcӑtuite de persoane din anturajul lui. Documentele astea, cu tot limbajul lor de lemn, ne ajutӑ sӑ înţelegem mai bine personalitatea lui Ioan Milu, pilot aviator şi persoanӑ fizicӑ, dar, în acelaşi timp, ne aduce aminte de stilul acela oficial al documentelor oficiale din perioada stalinistӑ şi apoi ceauşistӑ. Chiar mӑ întreb care este reacţia cititorului tânӑr contemporan citind acele texte, dacӑ îşi poate ţine râsul şi menţine respectul pentru noi, cei care vorbeam curent acel limbaj.

Cartea de faţӑ este, dupӑ pӑrerea mea, un mod de a ne exprima, noi românii începutului de Mileniu 3, omagiul pentru eroii care au luptat pentru noi acum nişte ani. Eroii aviatori, ca şi ceilalţi înaintaşi care şi-au pus viaţa chezaş pentru libertatea şi independenţa ţӑrii lor, dar mai ales a noastrӑ, a urmaşilor lor, trebuie sӑ fie cunoscuţi şi  pomeniţi. De aceea truda cercetӑtorilor istoriei de a reda azi, dupӑ atâţia ani de la faptele lor de arme, biografia lor meritӑ tot respectful românilor, cunoscӑtori sau nu ai istoriei militare a poporului nostru.


Alexandru Armӑ este un renumit specialist în istoria aviației, pe care îl cunosc, îl respect, îl citesc şi îl apreciez în mod deosebit. A publicat peste 50 de studii și articole în diverse reviste de specialitate (,,Historia”, ,,Magazin Istoric”, ,,Istorie și Civilizație”, Revista ,,Document” – Buletinul Arhivelor Militare Române, ,,Magazin AeroNautic”, Tactica și Strategia, Revista ,,Astra” etc.) - Am colaborat la realizarea mai multor filme documentare (Hill 789: The Last Stronghold, Knights in the Sky: Air War over Romania - Kogainon Films; serialul documentar "București strict secret" – episoadele: 4 aprilie 1944, Prințul Bâzu Cantacuzino, Catastrofa de la Moscova – Grigore Preoteasa, Prizonierii americani și britanici în România ) - Sunt autor și coautor la 11 cărți despre istoria Aeronauticii militare române în Primul și Al Doilea Război Mondial. Cărți publicate: 1. Misiuni de sacrificiu. Grupul 1 Vânătoare în apărarea teritoriului național (aprilie – iunie 1944), Editura Militară, București, 2011; ediția a II-a, 2013. 2. Infern deasupra Ploieștiului. Bombardamentul de la 1 august 1943, Editura Militară, București, 2012. 3. Blindatele Cerului. Grupul 8 Asalt în est și în vest, 1943-1945, Editura Militară, București, 2013. 4. Bucureștiul sub bombele germane, august - noiembrie 1916, Editura Vremea, București, 2015. 5. Bucureștiul sub bombardamente (1941-1944), Editura Militară, București, 2015. 6. Rănile unui oraș. București bombardat, 4 aprilie - 26 august 1944, Editura Vremea, București, 2016. 7. Constantin Bâzu Canatcuzino – prințul înălțimilor, Editura Vremea, București, 2017. 8. Aeronautica Română în Războiul de Întregire Națională 1916 – 1919, Editura Vremea, București, 2018. 9. 4 aprilie 1944. Un interviu cu academicianul Dinu C. Giurescu despre cel mai tragic bombardamente din istoria Bucureștiului, Editura Miidecărți, Bragadiru, 2019. 10. O viață dedicată istoriei aviației. Profesorul universitar doctor Valeriu Avram la 80 de ani, Editura Miidecărți, Bragadiru, 2021. 11. Aviatorul Ioan Milu. Biografia unui as, Editura Evenimentul și Capital, București, 2022.



[i] ALEXANDRU ARMӐ, AVIATORUL IOAN MILU, Bucureşti, Editura Evenimentul şi capital, 2022

sâmbătă, 3 februarie 2024

67. ISTORIA AVIAŢIEI ROMÂNE SCRISӐ DE AVIATORI de Mihai-Athanasie Petrescu

 

ISTORIA AVIAŢIEI ROMÂNE SCRISӐ DE AVIATORI

 

 


Numele inginerului Constantin C. Gheorghiu este foarte cunoscut celor care se intereseazӑ de istoria aviaţiei române, atât ca aviator şi constructor de avioane, autor de cӑrţi de specialitate, cât şi ca cercetӑtor şi autor de lucrӑri istorice.

Eu l-am cunoscut demult, prieten fiind el cu tatӑl meu şi camarazi în cadrul Asociaţiei Aviatorilor Braşoveni. (De fapt, domnul inginer este unul dintre membrii fondatori ai Asociaţiei, chiar iniţiatorul acesteia.) Îmi aduc aminte cu plӑcere de vizitele pe care le fӑcea pӑrinţilor mei, în Mihai Viteazu, atunci când îi admiram Vw-ul Broscuţӑ care demara ca o rachetӑ …

Sigur cӑ am citit, de-a lungul anilor, aproape toate lucrӑrile lui, sigur, mai puţin tratatele despre tehnica şi tehnologia construcţiei de aeronave, pentru care nu am pregӑtirea necesarӑ. Istoricul a fost interesat de primele evenimente de zbor, de la începutul secolulului, de la noi şi din lume, a studiat şi a scris despre zborurile de record, numeroase mai ales în perioada interbelicӑ, a trasat biografiile unor aviatori faimoşi de pe toate meridianele, dar mai ales de la noi, mulţi dintre ei numӑrându-se printre prietenii sau, cel puţin, cunoştinţele lui.

Un astfel de volum de portrete este cartea despre care discutӑm aici, publicatӑ prin grija fiicei autorului, doamna profesoarӑ Lidia Gheorghiu Bradley, colega mea de facultate dintr-o promoţie puţin mai mai mare, cea care semneazӑ şi o “Notӑ asupra ediţiei”.

De ce este necesarӑ o astfel de lucrare? Ne lӑmureşte, în “Introducere”, însuşi autorul, domnul inginer Gheorghiu: “Tinerii dornici sӑ devinӑ aviatori trebuie sӑ ştie cӑ aviaţia este o profesie de excepţie, în care nu se pot realiza decât aceia care se dedicӑ trup şi suflet ei. Faptele povestite aici servesc drept exemplu de conduitӑ moralӑ şi profesionalӑ, demonstrând acest lucru.” Ceea ce, adӑugӑm noi, nu înseamnӑ nicidecum cӑ persoane de alte vârste sau care nu tind spre profesia (sau hobbyul) zborului nu au ce afla şi învӑţa dintr-o astfel de lucrare, ba din contrӑ.

Eroii la care se referӑ Constantin C. Gheorghiu sunt 16 aviatori care au zburat pe cerul patriei şi al lumii începând cu perioada de pionierat al aviaţiei şi ajungând pânӑ la piloţi contemporani. Nu am de ce sӑ ezit în a mӑ lӑuda cӑ i-am cunoscut pe unii dintre aceştia din urmӑ, am menţinut şi menţin legӑtura cu dumnealor. Iatӑ lista celor 16 personaje ale volumului în discuţie, în ordinea aleasӑ de autor (de fapt, o ordine cronologicӑ):

-          Gogu Ştefӑnescu

-          Romeo Popescu

-          George Bӑnciulescu

-          Eugeniu Puiu Pârvulescu

-          Mihail Pantazi

-          Constantin Perju

-          Ioan V. Culluri

-          Petre Ivanovici

-          Alexandru Papanӑ

-          Mircea Finescu

-          Constantin Goşman

-          Petre Cristescu

-          Dorina Tomescu Gutsch

-          Nina Ioniţӑ

-          Nicolae Conţu

-          Mihai Albu.

Despre unii dintre cei enumeraţi am avut şi eu bucuria sӑ scriu, dintre care roşioreanul-braşovean Nea Titi Cristescu este chiar unul dintre subiectele mele de cercetare.

Discutӑm despre o carte, nu despre eroii ei, aşa cӑ obiectivul nostru este acela de a comenta conţinutul, stilul de cercetare şi scriitura autorului, prezentarea volumului şi cel mai important, impactul (probabil) asupra receptorului (cititorul).

Constantin C. Gheorghiu a fost atras de zbor, de aviaţie, încӑ din copilӑrie. Ştiu cӑ a început zborul în timpul studenţiei, la Timişoara, şi în calitate de elev pilot a avut ocazia de a asista la nişte evenimente aviatice importante, cunoscând o mulţime de mari aviatori sau luând cunoştinţӑ despre zboruri memorabile. Sigur cӑ a fost curios sӑ afle mai multe şi s-a informat în consecinţӑ. Nu avea cum sӑ scape de boala asta imposibil de vindecat care este aviaţia.

Ajungând, în 1938, la IAR Braşov, domnul inginer a trӑit fenomenul din plin timp de 30 de ani, ca specialist, pilot, pilot sportiv, chiar comandant al Aeroclubului de la Braşov. Mulţi dintre colegii lui de muncӑ şi zbor au ajuns la performanţe aviatoriceşti impresionante, pe care istoricul nu le-a trecut cu vederea.

Din aceste consideraţii înţelegem metodele de documentare ale istoricului Constantin C. Gheorghiu: când e vorba de piloţi contemporani, observare directӑ (cum spuneam pe vremea când executam inspecţii şcolare), discuţii, interviuri cu aviatorii în cauzӑ, cercetarea unor documente de-ale acestora (cum sunt carnetele de zbor); dacӑ ne referim la piloţii care au trӑit şi au zburat înainte ca autorul nostru sӑ “deschidӑ ochii spre cer”, sursele de documentare au fost în primul rând ştirile de presӑ şi mӑrturiile, impresiile şi amintirile celor mai în vârstӑ.

Stilul scriitoricesc al lui Constantin C. Gheorghiu este, poate, surprinzӑtor pentru un inginer. Indiferent cine ar fi cititorul, chiar dacӑ nu a auzit niciodatӑ înainte numele autorului, aflӑ, privind coperta cӑrţii, cӑ e scrisӑ de un adept al ştiinţelor exacte. Sunt sigur cӑ lucrӑrile de specialitate sunt scrise în alt limbaj, complet diferit de cel utilizat aici, pentru cӑ opera de faţӑ, ca şi alte cӑrţi cu subiecte istorice, fӑrӑ a fi o poezie a zborului şi fӑrӑ a neglija datele exacte, descrierile profesionale şi concluziile riguroase, se citeşte uşor, cu drag, cu feelingul acela “tot sӑ ştii, tot sӑ ştii” care te tine la masa de lecturӑ chiar dacӑ mai ai o mulţime de lucruri de rezolvat pânӑ la ora de culcare. Evenimentele sunt prezentate, dupӑ caz, obiectiv sau subiectiv, autorul asigurându-şi “complicitatea” cititorului şi empatia acestuia cu personalitatea abordatӑ.

Sigur cӑ, în cazul meu, empatia poate izvorî şi din altӑ parte, cӑci, aşa cum am spus, i-am cunoscut sau îi cunosc pe unii dintre eroi, sau poate chiar ştiu mai multe despre unul din ei (Petre Cristescu) decât dezvӑluie autorul. Dar sunt sigur, şi o sӑ-mi verific ipoteza discutând şi cu alţi (viitori) cititori, scriitura este una fainӑ, fluentӑ, destul de bogatӑ în figuri de limbaj pentru a fi consideratӑ literarӑ.

Cred cӑ trebuie subliniat un aspect important: de multe ori suntem tentaţi, ca biografi, sӑ “minţim prin omisiune” când vine vorba de un aspect mai puţin plӑcut. Curiozitatea mea a fost, încӑ de când am citit cuprinsul, sӑ vӑd cum se descurcӑ autorul nostru în douӑ situaţii: accidentul mortal al lui Ioan Culluri (despre care am citit în articole mai recente cӑ a fost provocat de el însuşi, printr-o greşealӑ gravӑ de pilotaj). Istoricul nostru nu evitӑ descrierea evenimentului, dar se abţine din a folosi calificative sau a da sentinţe, ceea ce mi se pare fair, având în vedere cӑ facem istorie, nu ancheta unui eveniment de zbor.

Al doilea aspect pe care l-am cӑutat curios este moartea lui Alexandru Papanӑ.

Papanӑ este o personalitate mult prea mare a aviaţiei române pentru a fi neglijat de cercetӑtori. Biografia scrisӑ de Vasile Firoiu acum vreo 60 de ani îi menţioneazӑ toate realizӑrile profesionale, ba, mai mult, nu ezitӑ sӑ sublinieze cӑ aviatorul avea psihicul zdruncinat dupӑ pierderea soţiei. Iar despre ultimul lui zbor spune doar cӑ s-a încheiat cu prӑbuşirea avionului. Aşa scrie şi în cartea de faţӑ şi poate atâta se ştia în momentul redactӑrii. Dar, în ultimii ani, mulţi istorici sau ziarişti nu au ezitat sӑ indice ca motiv al catastrofei nu o defecţiune tehnicӑ, ci dorinţa lui Papanӑ de a da cu avionul de pӑmânt. Acuma, sincer, e o rӑspundere destul de mare sӑ aduci în discuţie o astfel de ipotezӑ, pentru cӑ nu existӑ nici o dovadӑ fizicӑ clarӑ, cel puţin din câte am citit eu. Şi atunci … Sigur, mergem pe mâna lui Firoiu şi a lui Gheorghiu (cartea lui Firoiu este menţionatӑ în bibliografie la cea de faţӑ), pentru cӑ ei spun cӑ avionul lui Papanӑ s-a prӑbuşit – iar Gheorghiu nu cade în capcana de a specula. Mai bine.

Sӑ discutӑm despre prezentare.

Volumul este structurat în 15 capitole, fiecare dintre ele dedicate fiind unei personalitӑţi. Doar pe cele douӑ doamne ale zborului acrobatic braşovean, Dorina Tomescu Gutsch şi Nina Ioniţӑ, autorul a ales sӑ le prezinte într-un singur capitol. Fiecare astfel de capitol este îmbogӑţit cu un mic album fotografic. Am sӑrit cumva peste rând ca sӑ vad pozele de la Petre Cristescu: foloseşte exact aceeaşi fotografie-portret pe care am primit-o şi eu, pe vremuri, de la doamna Cristescu, dar (norocul lui cӑ a lucrat la ICA Ghimbav), are şi nişte poze pe care eu nu le cunoşteam. N-are nimic, nici pozele pe care le-am primit eu de la vechii prieteni ai lui Nea Titi nu au fost cunoscute de domnul inginer Gheorghiu.

Cum spuneam, cartea se deschide cu o “Notӑ”, semnatӑ de doamna Lidia Bradley şi cu o introducere alcӑtuitӑ de autor. Concluzia este trasӑ tot de autor, într-o încheiere care cuprinde aceste ultime rânduri: "Acest modest fragment de istorie consemnat aici, o micӑ parte doar din istoria aviaţiei româneşti, poate fi integrat în marea carte a istoriei neamului nostru.” Da, mi-a luat vorba de la gurӑ!

Şi, ca o dovadӑ cӑ volumul nostru este adresat cititorilor specialişti sau iubitori nespecialişti de aviaţie, dar şi “neofiţilor”, autorul nostru, inginer de aviaţie şi pilot, adaugӑ douӑ elemente care aduc textul la îndemâna oricui. Mai întâi, un tabel cuprinzând inventarul total al aeronavelor pomenite în carte, cu caracteristici tehnice, performanţe, dar şi trimiteri la fotografii şi la istoricul fiecӑreia, apoi un glosar de termeni de specialitate folosiţi în text, explicaţii care ajutӑ la înţelegerea povestirilor, dar (şi asta o spun ca prof de limbi strӑine) contribuie şi la îmbogӑţirea vocabularului oricӑrui cititor.

Voi insera, acum, drept încheiere, coperta a patra a volumului, aşa cum a fost conceputӑ de regretatul meu (şi al autorului) coleg de la Asociaţia Aviatorilor Braşoveni, domnul Alcibiade Kivu, pentru cӑ aceasta conţine o succintӑ biografie a celui care a scris un material atât de interesant şi util, inginerul Constantin C. Gheorghiu.


 

miercuri, 31 ianuarie 2024

66. CINE AU FOST DRACII ROŞII de Mihai-Athanasie Petrescu

CINE AU FOST DRACII ROŞII

Note de lectură



Pantazi, Ivanovici, Manolescu …
Îl cunoșteam pe domnul Ioan Cherecheș. Știam despre dumnealui că este dintre acei scriitori care mânuiesc pana cu aceeași dexteritate cu care au mânuit manșa. Acum am aflat că la fel de priceput este și în domeniul istoriei. Cartea pe care am așteptat-o cu nerăbdare, acest volum de peste 300 de pagini tipărite în foarte bune condiții grafice și însoțite de o amplă colecție de fotografii, a apărut în sfârșit, pentru a ne oferi nouă, cititorilor secolului 21, un fragment al istoriei neamului românesc.
Tema centrală a studiului este escadrila de demonstrații aviatice Dracii Roșii. Desigur, era necesar a se urmări în amănunt evoluția individuală a fiecărui pilot până la înființarea formației și apoi întreaga sa activitate. Dar AUTORUL, conștient că escadrila nu a fost o apariție întâmplătoare pe cerul Bucureștiului, a făcut mult mai mult. A creionat, cu mână de maestru, un adevărat tablou al societății bucureștene de început de secol 20, un mediu în care aviatorii apăreau și creșteau în număr odată cu trecerea anilor.
Dacă în 1906, anul istoricului prim zbor al lui Traian Vuia, bucureștenii de abia văzuseră un balon (al lui George Valentin Bibescu), după 1909 demonstrațiile aeriene au devenit ceva obișnuit și așteptat. Citim cu interes descrierea primului miting, acela organizat de Cerchez și Bibescu în 1910, cu participarea lui Aurel Vlaicu, pentru a urmări apoi numeroase astfel de manifestări. Facem cunoștință cu numeroși aviatori, dintre care unii aveau să devină adevărate legende ale aeronauticii române și cu un mediu specific, al aerodromului. Traversăm anii primului Război Mondial odată cu viitorii membri ai escadrilei de acrobație – Mihai Pantazi, Petre Ivanovici, Maximilian Manolescu – în acel moment luptători în alte arme ale Armatei Române, necunoscând nimic despre avioane și zbor. Apoi urmărim dezvoltarea lor ca aviatori, de la botezul aerului până la dobândirea calității de piloți, de instructori de zbor.
Și dintr-o dată, la inițiativa singurului ofițer dintre ei, Mihai Pantazi, militant al Asociației Române pentru Propaganda Aviației, cei trei se unesc pentru a înființa un grup cu care să ia parte la mitingurile ARPA. Pregătirea formației a fost extrem de minuțioasă, cei prezenți la zborurile de antrenament neîndrăznind, de multe ori, să urmărească cu privirea evoluția aeronavelor. Apoi, cei trei piloți, la manșa unor avioane ICAR de fabricație românească, vopsite în roșu, au ieșit în lume, traversând România în cadrul unor turnee de mitinguri, fermecând publicul și atrăgând numeroși tineri în aviație. De fapt, nu acesta era scopul ARPA? Ziariștii, la fel de captivați, au născocit tot felul de epitete pentru a descrie evoluțiile, unul dintre ei, Mihai Negru, oferind și numele escadrilei: Dracii roșii!
După momentul de glorie, urmează cel de decădere. Ivanovici moare, prăbușindu-se cu avionul de linie pe care îl pilota, din cauza unei defecțiuni tehnice. Pantazi are aceeași soartă în timp de efectua un zbor de încercare cu o aeronavă poloneză. Manolescu continuă, dar noii lui coechipieri, chiar dacă erau la fel de buni manevrieri ca cei dispăruți, nu realizau același nivel de performanță.
Apoi escadrila dispare. Al doilea Război Mondial a făcut imposibile mitingurile. După încheierea sa, noua putere de la București nu mai avea nevoie (se temea) să adune la un loc o asistență numeroasă, iar și piloții erau supuși persecuțiilor. Manolescu este prins de securitate, dar reușește să evadeze și se refugiază în occident, unde continuă să zboare ca pilot de linie.
Textul cărții, departe de a fi unul sec, științific, este foarte atrăgător. Cartea se citește cu sufletul la gură, oferind dubla satisfacție a unei lecturi plăcute și a dobândirii unei mari cantități de informație.